Mihai Serban

In perioada celui de-al doilea razboi mondial, Romania a fost singura tara din lume care a dispus de avioane sanitare pilotate de femei – Escadrila Alba.
Dupa instaurarea regimului comunist, destinul fetelor a fost inchisoarea sau, in cel mai bun caz, eliminarea din aviatie si marginalizarea. Celebre inca din in anii razboiului, aceste aviatoare au intrat intr-un complet anonimat in primele decenii postbelice, dar s-au bucurat de o redescoperire, dupa 1989. Una dintre fetele ce compuneau escadrila, Mariana Dragescu, este ultima supravietuitoare a Escadrilei Albe, inca in viata, un adevarat simbol al aviatiei romane.

In scriptele Armatei Romane, escadrila figura cu denumirea militara de Escadrila Sanitara, iar menirea ei pe Frontul de Est era sa transporte ranitii foarte grav, care aveau nevoie de interventii chirurgicale imediate, la spitalele din zona interioara. A fost redenumita in aprilie 1942, Escadrila 108 Transport Usor. Denumirea deEscadrila Alba, disputata de mai multi autori, a fost acordata jurnalistul italian Curzio Malaparte, celebrul autor al cartii “Tehnica loviturii de stat”, despre care se stie precis ca s-a aflat in documentare si pe frontul romanesc, in special prin zona Moldovei. La 18 septembrie 1941, soldatul Ion Pascu semnala in gazeta militara “Soldatul”, faptul ca “un reporter de razboi italian a scris in ziarul lui” despre componentele escadrilei, “in premiera folosind acest termen”.
Plin de entuziasm, pe numele sau George Acsinteanu, publica in 1943, a doua editie a “romanului-document” Escadrila Alba.

Alte carti ce documenteaza Escadrila Alba sunt: “Escadrila Alba” de Daniel Focsa, “Amazoanele Cerului” de V. Firoiu, “Escadrila Alba (The White Squadron)” scrisa de Cristian Craciunoiu si Jean Louis Roba, “Zece femei impotriva mortii” de Cristian Ionescu si altele.

Escadrila s-a aflat sub comanda capitanului de aviatie Ion Panaitescu, mai apoi a locotenent-comandorului Isaia Popovici, si era parte a Grupului Aero Transport Militar, comandat la randul sau de capitanul Ioan Popa.

Escadrila Alba, cu o componenta feminina, detinea la infiintare (25 iunie 1940), prin initiativa printesei Marina Stirbey, un numar de avioane vopsite in alb, avand ca semn distinctiv crucea rosie, asemenea ambulantelor auto. Odata cu intrarea in razboi, aparatele de zbor adoptasera insa culoarea de camuflaj specifica aviatiei militare. Cel mai probabil, sub culoarea alba le-a cunoscut jurnalistul italian Malaparte.

Desi fetele escadrilei nu erau luptatoare in acceptiunea larga a cuvântului, misiunile lor intr-un spatiu aerian ostil erau cat se poate de periculoase; fetele si avioanele pe care le pilotau erau pandite la tot pasul de artileria antiaeriana, de tragatorii izolati si, mai ales, de rechinii vazduhului care, oricum, aveau in dotare aparate mult mai bune ca ale lor.

Componenta escadrilei a inceput sub urmatoarea formula: Mariana Dragescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Marina Stirbey si Irina Burnaia;
si au incheiat misiunea in formula: Mariana Dragescu, Nadia Russo, Virginia Dutescu si Virginia Thomas.
Au fost faimoase luptatoare ce si-au trait viata pe muchie de cutit. Nu intamplator, ele au purtat uniforma asemanatoare celei militare, purtand gradul de sublocotenent, deoarece in caz de cadere in captivitate, ar fi riscat sa fie acuzate de spionaj si tratate ca atare. Dintre ele, Mariana Dragescu e singura care a executat operatiuni de salvare atat pe Frontul de Est, cat si pe Frontul de Vest. Dupa revenirea in tara a Virginiei Thomas si a Virginiei Dutescu, vor intra in Escadrila: Victoria Pokol (prima femeie pilot din Romania care a obtinut brevetul special francez pentru acrobatie in 1935, oferindu-se voluntara in escadrila cu propriul avion, ), Maria Nicolae (judecata in procesul inscenat in jurul legatiei engleze de la Bucuresti si condamnata de regimul comunist in 1953, la 10 ani, dupa aceea trimisa cu domiciliu obligatoriu la Latesti, in Baragan), Stela Hutan-Palade, cea mai tanara si cea mai frumoasa din intreaga echipa, mai apoi Eliza Vulcu, Ioana Gradinescu si altele.
Pe masura ce armatele germane si romane se apropiau de orasul emblema al conducatorului sovietic si aviatoarele escadrilei au trebuit sa tina pasul cu acestea, astfel incat pe 18 august 1942 aviatoarele noastre se vor afla pe aerodromul din Kotelnikovo, la doar 60 de kilometri de Stalingrad.
Pe 6 septembrie au trebuit mutate la Plodovitoje din cauza bombardamentelor aviatiei inamice, dar nici acolo nu au scapat.
In ciuda inrautatirii situatiei si a pericolului, s-au alaturat ulterior escadrilei Smaranda Braescu, Maria Nicolae, Stela Hutan Palade si Victoria Pokol.

  Exceptand filmul artistic romano-italian “Escadrila alba” (“Squadriglia Bianca”), din 1944, in regia lui Ion Sava, cu Claudio Gora, Lucia Sturdza-Bulandra si Mariella Lotti, desi s-a scris mult, atat in anii comunismului, cat si inainte si dupa, Romania nu a exploatat la adevarata ei valoare (propagandistica, istorica, literar-artistica) aventura lor pe front.
Mariella Lotti a fost iubita Regelui Mihai de Romania de atunci, pe care a cunoscut-o in 1939. Prima lor intalnire a avut loc pe 19 octombrie 1939. Mariella Lotti, vedeta unei trupe italiene aflate in turneu in Romania, dadea o prima reprezentatie de gala la teatrul regal din Bucuresti. Din loja sa, Mihai de Romania n-a slabit-o din ochi. Saptamana urmatoare, pe 25 octombrie, ziua in care implinea 18 ani, Mihai a obtinut, favor special, autorizatia de a-i prezenta pe Mariella Lotti si pe tovarasii sai Curtii Regale a Romaniei. A dansat toata seara cu ea. Idila se afla abia la inceput. Rolul ei in acest film, a fost un prilej deosebit sa il intalneasca pe Regele Mihai. In scurt timp ei s-au despartit.

La inceputurile sale, Unitatea Medicala reprezenta o forta insignifianta. Avea doar doua Monospar cu bimotor si patru locuri, echipate cu comanda dubla. Unitatea Medicala reusise sa isi creasca rezerva de materiale in ciuda repetatelor atacuri poloneze. Conform listei de avioane poloneze capturate, Armata Romana a recuperat 23 de RWD-13 si trei RWD-13S. Aceste avioane in extrem de buna stare, au fost transferate Unitatii Medicale. Pe 22 iunie 1941, Escadrila Alba a primit avioanele RWD-13 pe care le-a folosit pentru a efectua pana la patru misiuni zilnic, reusind astfel, sa transporte numerosi raniti.

In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Romania a fost singura tara din lume care a dispus de avioane sanitare pilotate de femei – vestita Escadrila Alba. Totul a inceput in 1935, cand Mariana Dragescu – care pe atunci avea 23 de ani – a obtinut brevetul de pilot. La vremea aceea, putine femei se puteau lauda cu astfel de performante.
Aviatia, arma de elita, a fost prima care a intrat in lupta la 22 iunie 1941 pentru dezrobirea Basarabiei, a Bucovinei de Nord si a Tinutului Herta de sub ocupatia sovietica.
Femeile -aviatoare romance, inregimentate in Escadrila Alba, au participat direct la operatiunile militare ale Armatei Romane, ingrijind sau transportand ranitii cu avioanele RWD-13 in spitalele de campanie sau din tara.

In anul 1938, conducerea Ministerului Aerului si Marinei s-a interesat de femeile-pilot brevetate in scolile civile de aviatie existente in tara. Acestea au fost solicitate sa execute zboruri in cadrul manverelor militare de la Galati. Dupa doua saptamani de “campanie”, aviatoarele Mariana Dragescu, Nadia Russo (Bossie) si Virginia Thomas au primit certificate prin care erau considerate apte pentru a participa la misiuni de razboi.
Infiintarea primei unitatii de aviatie avand un personal majoritar feminin, a apartinut printesei Marina Stirbey, aviatoare, proprietara a unui avion de turism tip ICAR. Pornind de la modelul organizatiei finlandeze Lotta Sward, printesa Marina Stirbey a avut ideea infiintarii unei escadrile sanitare pentru transportul ranitilor, cu avioane pilotate de femei, dupa ce a efectuat un raid aviatic in Suedia si Finlanda.
La intoarcerea in tara, a redactat un memoriu catre conducerea aviatiei militare, in care propunea infiintarea unei escadrile de aviatie feminine inspirata de modelul finlandez.

Printesa Marina Stirbey

A fost fiica printului George Stirbei (fratele lui Barbu Stirbey, maresal al Curtii regale) si a Elisabetei. Nepoata lui George Valentin Bibescu si verisoara lui Bazu Cantacuzino, doi aprigi piloti, obtine brevetul de pilot gr. II, in 1935, dupa un stagiu la Scoala de Pilotaj, condusa de Ioana Cantacuzino.

In 1936, ocupa locul I la primul concurs aerian organizat in Romania si participa la un mare raid in N Europei, singura la bordul avionului, pe ruta Bucuresti–Stockholm, devenind astfel prima romanca ce a survolat in conditii de ceata deasa Marea Baltica. A participat, din partea Aeroclubului Roman, la prima Conferinta tehnica internationala de ajutorare aeriana, intrunita in 12 – 14 iunie 1937, la Budapesta. La initiativa ei au fost obtinute doua avioane sanitare ce puteau transporta cate doi raniti si o insotitoare.

Este prima romanca posesoare a brevetului de pilot militar. In aceasta calitate a luat parte la manevrele militare de aviatie din 1938. Prin survolarea unei mari portiuni din Marea Baltica, ea a realizat prima legatura aviatica incercata de o femeie intre Bucuresti si Stockholm.

In februarie 1942 s-a casatorit cu printul Constantin Basarab Brancoveanu, nasi fiind Martha Bibescu si George Matei Cantacuzino; fastul acestui eveniment monden l-a facut pe ambasadorul finlandez, Eduard Palin, sa afirme ca: “Asta e ultima nunta aristocratica din Europa noua ce se intrevede. Alta nu va mai fi!”.

Dupa instalarea comunismului in Romania, familia Marina Stirbei a fost deposedata de toate bunurile, sotul arestat in 1947, ea si cei doi copii ajungand sa traiasca din vanzarea putinelor bunuri pe care le mai detinea si, bineinteles, din ceea ce primeau de la prieteni si Crucea Rosie. Au reusit sa plece din tara cu ajutorul Marthei Bibescu, prin intermediul Crucii Rosii. “Principesa Marina Stirbei a fost un personaj interesant in trecutul istoriei nationale, care cu modestie si daruire si-a lasat amprenta in trecutul istoriei aviatiei romane, iar prin faptul ca era femeie, a contribuit la emanciparea femeii si asezarea ei pe picior de egalitate intr-un domeniu greu accesibil sexului frumos, acela al aviatiei” (Petre Craciun-Ardeleanu).

La 25 octombrie 1940 din ordinul subsecretarului de Stat al Aerului, comandorul Gheorghe Jienescu, s-a constituit Escadrila Sanitara cu sediul pe aerodromul de la Baneasa. Trei aviatoare au fost afectate noii unitati: Mariana Dragescu, Virginia Thomas si Nadia Russo, fiind asimilate gradului de sublocotenent de aviatie cu solda echivalenta. Supranumele de Escadrila Alba venea de la faptul ca avioanele – tip RWD-13, de fabricatie poloneza, relativ mici – initial au fost vopsite in alb, pe aripi si pe partea laterala a fuzelajului fiind pictate pictate cruci rosii, iar culorile tricolorului fiind desenate spre extremitati. Ulterior, din cauza faptului ca sovieticii nu tineau cont de avioanele sanitare si le bombardau, spre sfarsitul anului 1941, avioanele au fost vopsite in culori de camuflaj.

Nadia Russo – 1.500 de ore de zbor pentru Romania si domiciliu obligatoriu in Baragan

Originara din Tver, de langa Moscova, fiica de general tarist (Evgheni Brjozovski, mort in 1917), orfana de mama la 11 ani, Nadia Russo (1901-1988) avea sa fie salvata din calea bolsevicilor de catre ordonanta tatalui ei, care o va aduce in Basarabia, la niste rude din Chisinau.
Aici, in 1925, se marita cu mosierul Alexandru Russo, ceva mai in varsta decat ea. Intre timp, va studia pictura si, in paralel, va urma cursuri pentru surorile medicale. In 1935, lasandu-l pe mosierul ei in compania menajerei, tot o tanara rusoaica, Nadia Russo ajunge la Bucuresti, in capitala regatului, interesata fiind sa urmeze cursurile Scolii de pilotaj “Ing. Mircea Cantacuzino”. Un an mai târziu, Nadia obtinea documentul ce o situa pe locul 11 in seria aviatoarelor cu brevet romanesc (si nr. 118 per total), iar in 1938, facea deja senzatie la mitingurile aeriene cu avionul ei personal, marca Bücker 131 Jungmnnn, cumparat in 1937.

Gratie renumelui dobandit in acesti ani, Nadia Russo va fi alaturi de Virginia Dutescu, Virginia Thomas si Mariana Dragescu, cea de-a patra piesa de baza a careului de dame care a deschis drumul catre celebritate a escadrilei sanitare. Astfel ca, asimilata aeronauticii militare cu gradul de sublocotenent, va face inca din prima zi de razboi campania Basarabiei, la finele careia va fi decorata, apoi va executa noi misiuni, pana la cumpana anilor 1942-1943. In primavara lui 1943 trecuse deja in rezerva, incarcata de glorie, dar cu sanatatea subrezita. Fusese insotita pe front, permanent, de un mic revolver si de aparatul de fotografiat, multe dintre fotografiile de razboi in care se vad Mariana Dragescu, Virginia Dutescu si Virginia Thomas, inclusiv militarii raniti, sunt opera ei.
In plus, aidoma ziaristului Acsinteanu, dar mai ales a pilotilor Ion Profir, Sorin Tulea, Ioan Dobran, Dan Stoian si altii ca ei, Nadia Russo a scris si o carte memorialistica numita, nu mai putin poetic, “In goana aripilor albe“, care ar fi trebuit sa apara in 1944. Implicata intr-un scandal cu iz de spionaj, va fi arestata in 1951 si condamnata la sapte ani de inchisoare, dupa care va primi domiciliu obligatoriu in Baragan, la Latesti. Se va recasatori tarziu cu un alt batut de soarta, Guy Bossy. Va trai de azi pe maine (la un moment dat ca simpla muncitoare la o fabrica de ladite pentru fructe), se va imbolnavi grav si, intr-o zi de iarna, la 19 ianuarie 1988, se va ridica la cer pentru totdeauna. Zburase per total circa 1.500 de ore pentru Romania.

Nadia Russo a intentionat sa-si publice memoriile intr-un volum intitulat “In goana aripilor albe”. Din nefericire, manuscrisul s-a pierdut, numai cateva pagini ramanand intacte. Iata un fragment, in care ea descrie cum incerca sa le insufle optimism unor raniti deasupra Stepei Calmuce (ortografia respecta originalul): “Sunt singura in avion cu doi oameni cari mi-au incredintat viata lor. [...] Un efort, un suras. Ranitul de pe targa, care-mi vede faaa si care se uita la mine cu coada ochiului, nu trebuie sa stie ca vantul cauta sa ne rastoarne, ca rafalele s-au intarit si ca avionul geme sub puterea lor. [...] si cand, uitandu-ma in jos, vad o masina rasturnata sau cadavrul unui om sau al unui cal ars, sau case in ruine, sau gropile rotunde ale bombelor, buzele mele continua sa surada”.

Mai multe detalii: aici.

Mariana Dragescu – singura supravietuitoare din celebra Escadrila Alba

A vazut lumina zilei pe 7 septembrie 1912, la Craiova. Tatal ei, militar de cariera, a ajuns colonel dupa primul razboi mondial, iar mama… “Mama, la randu-i, isi aminteste ea, fusese o femeie tare originala. In 1909 era nemaritata si mergea pe bicicleta pe strazile unui orasel de provincie… Facuse un pension francez la Craiova, dar apoi a studiat pianul si a devenit profesoara de muzica. Dar a ramas o fire independenta si cred ca mai degraba cu ea am semanat, asa baietoasa.”

“Cand a inceput primul razboi mondial, am venit in Bucuresti cu toata familia, povesteste ea. Imi amintesc, aveam 4 ani si eram cu mama pe strada cand am auzit sunand pentru prima data sirenele de alarma aeriana. Avioanele germane bombardau Bucurestiul. Am intrat cu mama intr-un subsol, sa ne adapostim, dar eu eram nerabdatoare sa vad aeroplanele. Incepusera sa cada bombele, iar eu n-aveam astampar, voiam sa ies afara si m-am potolit doar cand cineva mi-a dat sa mananc un corn, ca sa tac…”
Implinise 20 de ani cand a venit singura in Bucuresti, dornica sa urmeze Facultatea de Educatie Fizica si… Scoala de Calarie. “Ai mei ma trimisesera in Capitala la o matusa, isi aminteste ea, dar eu locuiam la o prietena, sotia unui medic militar, care era singura. Si, cum auzisem de Scoala de Aviatie a Printesei Ioana Cantacuzino, mergeam pe ascuns si luam lectii de zbor”. A mers la cursuri in 1935, o vara intreaga. “Ne-a instruit faimosul capitan Abeles, caci pe atunci Aviatia Civila tinea de Aviatia Militara. Eu am obtinut al saptelea brevet feminin din Romania”, spune Mariana Dragescu.

1938. Atmosfera politica din Europa este tot mai incordata, vecinatatea sovieticilor, revizionismul german si cel maghiar se profileaza amenintator… La manevrele militare care au loc in toamna acestui an, la Galati, sunt invitate sa participe, in premiera, si cinci aviatoare: Mariana Dragescu, Virginia Dutescu, Nadia Russo, Marina Stirbey si Irina Burnaia.
Au ramas pana la urma patru: Mariana Dragescu, Nadia Russo, Virginia Dutescu si Virginia Thomas.

Trecerea Virginiei Dutescu prin Escadrila Alba avea sa fie una relativ scurta – se va retrage in 1941. Eficienta acestor aviatoare la manevrele regale a dus la ideea ca ele ar putea fi extrem de utile in cazul izbucnirii unui razboi. Pornind de la modelul organizatiei finlandeze Lotta Sward, printesa Marina Stirbey a avut ideea infiintarii unei escadrile sanitare in Romania, pentru transportul ranitilor, cu avioane pilotate de femei. Memoriul depus de ea in 1939 la Ministerul Aerului, dupa un raid aviatic in Suedia si Finlanda, a fost aprobat, iar escadrila a fost infiintata. Supranumele de Escadrila Alba venea de la faptul ca avioanele – tip RWD-13, de fabricatie poloneza, relativ mici – au fost vopsite initial in alb, cu crucea rosie aplicata pe fuselaj si pe aripi. (Cum sovieticii nu tineau cont de faptul ca erau avioane sanitare si le bombardau, spre sfarsitul anului 1941 vor fi vopsite in culori de camuflaj.)
In escadrila, cea mai apropiata prietena a Marianei a fost Nadia Russo. Prietenia dintre cele doua femei va continua o viata, pana la moartea Nadiei, in 1988.

“Era anul 1941 si era inca liniste. Pana intr-o zi, cand am observat ca disparuse toata aviatia militara de pe aerodromul din Pipera. Atunci am primit si ordinul ca a doua zi sa fim in avioane, dis-de-dimineata, pentru ca vom decola cu destinatia Focsani Nord. Nu ne-au spus nimic, in continuare. S-apoi am aflat ca asta era, de fapt, o strategie a nemtilor, ca sa-i ia pe rusi prin surprindere. Si i-au naucit, pe buna dreptate, ca atunci cand nemtii si romanii au patruns pe teritoriul sovietic, lui Stalin nu i-a venit sa creada. In dimineata de 22 iunie 1941 am aterizat la destinatie. Incepuse razboiul!”
“O unitate de aviatie de-a polonezilor refugiati la noi era dotata si cu trei avioane mici, vopsite in alb, cu semnul crucii rosii pe fuselaj si pe aripi, care fusesera amenajate ca avioane sanitare. Acestea au fost repartizate fetelor. Ramasesera trei: ea, Nadia Russo si Virginia Thomas, caci la mai putin de o luna Virginia Dutescu s-a imbolnavit, s-a retras si n-a mai zburat niciodata. “Primele nopti am dormit pe targile avioanelor. Dar tot nu stiam la ce ne inrolasem…, marturiseste Mariana Dragescu. Intr-o dimineata am auzit mesajul lui Antonescu “Romani, va ordon, treceti Prutul!”, si abia atunci ne-am dat seama ca a inceput razboiul…”
“Escadrila alba era vanata de avioanele inamice. Dar nu in aer, pentru ca cele trei primisera ordin sa zboare la maximum 50 de metri inaltime de pamant, iar avioanele inamice nu aveau curajul sa coboare asa de jos. Dar le pandeau la aterizare si, cum le zareau, le atacau. In prima luna de razboi, micile avioane sanitare albe au fost vopsite in culori de camuflaj.”

Nu de putine ori, vazandu-le pe linia frontului, cu capul descoperit si parul fluturand in vant, imbracate in salopete albe, soldatii romani au crezut ca au vedenii. Caci nu e putin lucru, dupa ce moartea iti da intalnire la fiecare ora, sa vezi ca-ti apare in cale, alergand printre cratere de bombe, o femeie tanara… “A trebuit sa iau, intr-o zi, un ofiter roman care fusese grav ranit, povesteste aviatoarea zambind amintirii. Probabil, zic eu, din cauza ranilor, avea halucinatii caci, ajungand in dreptul lui, a inceput sa strige ordonantei ce-l veghea: “Ioane, un inger!”. Sau crezuse bietul om ca deja a murit si astepta sa vada Raiul…”

Mariana Dragescu este astazi singura supravietuitoare din celebra Escadrila Alba; cea mai tanara componenta a escadrilei, Stela Hutan-Palade, a trecut in eternitate in vara anului 2010. Dincolo de longevitatea Marianei Dragescu, marele ei record e acela ca ramane singura romanca pe o astfel de functie, care a facut razboiul din prima si pana in ultima zi, pe ambele fronturi.

Dupa razboi lucreaza o perioada in aviatia civila, ca instructor de zbor, insa altele erau criteriile de evaluare a competentei in noile conditii geo-politice. Si nu este de mirare ca, aidoma tuturor celorlalte componente ale fostei Escadrile Albe din anii de inceput, Mariana Dragescu va fi tinuta sub observatie, intimidata si presata sa devina informatoare a serviciilor secrete; avea prea multe cunostinte si prieteni in lumea buna ca sa nu se incerce racolarea ei. Cum avea si ghinionul sa fie si fiica de ofiter al Armatei Regale, punct mai mult decat vulnerabil in epoca, va ajunge intr-un final dactilografa la o policlinica bucuresteana, pana in 1967, cand va iesi la pensie. De atunci, pana azi traieste modest, in micul ei apartament din zona Liceului de Muzica „Dinu Lippati”, iar in toamna acestui an va implini centenarul.

Virginia Dutescu – prima femeie instructor de pilotaj din istoria aviatiei noastre

Nascuta la Corabia, in 1910, Virginia Dutescu a fost posesoarea brevetului feminin de pilot-aviator cu numarul 10, obtinut in anul 1936. A participat si ea la manevrele regale din toamna lui 1938, a fost maestra a acrobatiei aeriene de la noi, dupa cum a fost si prima femeie instructor de pilotaj din istoria aviatiei noastre, la scoala de la Ploiesti (1939-august 1941).

A fost prima si singura acrobata in perioada respectiva, care facea zbor pe spate si tot prima care, in 1938, a inaugurat sirul instructorilor de zbor cu motor din tara. Dupa brevetare, Virginia Dutescu si-a continuat antrenamentele si a executat nenumarate zboruri de propaganda si demonstratii aeriene. A participat ca pilot de legatura la manevrele militare. In 1939 a absolvit scoala de zbor fara vizibilitate, fiind prima femeie angajata ca instructoare de zbor la scoala de pilotaj Strejnic.

Din Escadrila Alba, Virginia Dutescu a facut parte doar pana la 1 septembrie 1941, cand a demisionat din pricina unor probleme medicale. A fost, o vreme, sotia capitanului Constantin Abeles, alias Coty, celebru instructor de zbor in epoca, iar dupa fuga acestuia in Turcia, in 1948, a fost arestata si detinuta in penitenciarul de la Mislea.

Ea si Nadia Russo sunt cele doua componente ale formatiei de baza, care, desi decorate pentru faptele lor in slujba tarii in anii razboiului, au fost inchise efectiv in penitenciarele comuniste. Dar nici celelalte, cu deosebire Mariana Dragescu, nu au scapat de hartuielile agentilor Sigurantei (mai apoi, ai Securitatii), care au facut diverse incercari de intimidare si santaj pentru a le atrage in plasa colaboratorilor.

Marianei Dragescu i-a ramas in amintire ca o buna camarada si o aviatoare de exceptie. Avea insa si… un viciu. “Fuma si bea cafele”, isi aminteste ea zambind. In 1938, se trezea dimineata din somn si, inainte de a deschide ochii, bajbaia cu mana dupa pachetul cu tigari de pe noptiera.

Smaranda Braescu – prima femeie pilot din Romania

Smaranda Braescu (21 mai 1897 – 2 februarie 1948) a fost prima femeie pilot din Romania, prima femeie parasutist cu brevet din Romania, campioana europeana la parasutism (1931) si campioana mondiala (in 1932, cu recordul de 7.200 m la Sacramento, SUA).

S-a nascut in satul Hantesti, comuna Buciumeni, Galati. Intre anii 1924 – 1928 a absolvit cursurile Academiei de Belle Arte din Bucuresti, sectia Arta Decorativa si Ceramica.
In 1928, ca studenta la Belle Arte, asista la un miting aviatic in Bucuresti, unde vede si lansari cu parasuta. Cu aceasta ocazie il cunoaste pe inginerul parasutist si constructor Heinlecke, cu care discuta despre viitorul ei ca parasutista. La 1 Iulie acelasi an pleaca in Germania si la 5 Iulie executa primul ei salt cu parasuta de la 600 m inaltime. Devine astfel prima femeie parasutist a Romaniei iar tara noastra devine a patra tara a parasutismului in lume. Cu brevetul international de parasutista participa la mai multe mitinguri de aviatie din tara si din strainatate.

Recordul de atunci in Europa era detinut de o nemtoaica din Dresda (4.000 m) iar in America era de 5.384 m. Se decide sa le depaseasca. Ii vine in sprijin generalul Vasile Hentescu, primul roman care o intelege. Ea impreuna cu cu lt. av. Alex. Papana stabilesc ce trebuia facut pentru a bate recordul si curand incep antrenamentele impreuna. Pentru omologarea recordului se stabilise data de 2 Octombrie 1931, cu lansarea de la 6.000 m inaltime.

Cel care o va urca la aceasta inaltime era lt. Alex. Papana. Alte doua echipaje insoteau avionul cu parasutista, unul pilotat de cpt. av. Al. Gavela, celalat de cpt. av. Cosma Constantin cu cpt. dr. Victor Emanuel, care o pregatise si o supraveghea medical.
Pluteste 21 min. si 25 sec. pana cand atinge pamantul in porumbistea de langa gara Saratinca, la 28 km. de Slobozia. Inscrisese tarii sale primul record national absolut (barbati-femei). Acest merit a fost rasplatit cu ordinul Virtutea Aeronautica clasa Crucea de Aur.

Curand Smaranda Braescu pleaca in America, la New York, pentru a stabili si acolo marele record despre care putini erau increzatori ca ar putea fi realizat. La plecare insa ea spune: “Viata mea nu inseamna nimic daca o tin pentru mine. Viata mea o daruiesc tarii, dar vreau sa o daruiesc frumoasa si incarcata de glorie. Nu ma voi intoarce decat biruitoare.”
La 25 decembrie 1931 ajunge la New York, iar la 10 ianuarie la o baza militara de la Sacramento de langa San Francisco. In 19 Mai 1932 se fixeaza data lansarii de la 24.000 picioare (7.200 m) a parasutistei romance Smaranda Braescu. Ea realizeaza saltul si demonstreaza doborarea recordului detinut de americani, de 21.733 picioare. Aceasta stire, omologata de catre Federatia Aeronautica Internationala, a ocolit pamantul cu viteza mijloacelor de comunicare de atunci, inscriindu-i numele in Cartea de Aur a aviatiei.
Cat timp s-a aflat in America, pana in data de 8 octombrie 1932, isi ia brevetul de pilot de avion. La 20 august 1932 este invitata la un mare miting de aviatie la Montreal in Canada, unde avionul cu care venea de la New York fusese escorat de 30 avioane, dand importanta mitingului si parasutistei romance. Recordul stabilit aici va fi cu greu doborat, abia peste 20 de ani un alt roman, de Traian Demetrescu-Popa, in 1951.

La intoarcerea in tara, in 1933, este oprita in Italia la Genova, unde i se organizeaza o grandioasa receptie si este primita de ministrul aviatiei, maresalul Italo Ballo. De aici este invitata de Papa la Roma, pentru a fi cunoscuta si de acesta, fiind de aceeasi ginta a popoarelor lor. Devine legendara.

La inceputul anului 1936 reuseste, cu sprijinul unor firme din tara, sa achizitioneze un avion englezesc de mic litraj, marca Milles Hawk, cu care se incumeta, asa cum si-a dorit sa realizeze, performante comparabile cu cei mai mari aviatori din lume. Avea gandul de a traversa chiar Atlanticul, idee ce o stapanea din momentul in care traversa Marea Manecii cu avionul propriu, pe un timp nefavorabil zborului.

Proprietara a doua avioane, un biplan de tip Pevuez si un bimotor de tip Milles Hawk, cu cel de-al doilea, in 1932 a stabilit primul record de traversare a Marii Mediterane in 6 ore si 10 minute, strabatand distanta de 1100 Km, intre Roma si Tripoli. In acealasi an 1932, la 19 mai, devine campioana mondiala la parasutism, in urma unui salt realizat cu o parasuta de constructie romaneasca, de la inaltimea de 7400 de metri, cu durata de 25 de minute. Un lucru remarcabil, acest record fiind depasit cu doar cativa metri, abia peste 20 de ani! Recordul sau a fost omologat de Aero Clubul din Washington.

In timpul razboiului a fost activa ca pilot in celebra “Escadrila Alba” de avioane sanitare, pe frontul de Rasarit si apoi pe frontul de Vest in Transilvania, Ungaria si Cehoslovacia.

Traversarea Atlanticului ramane totusi o iluzie pentru ea, intrucat urmeaza ani grei, mai ales dupa 1940, cand dupa actul Ribbentropp-Molotov, ea nu poate ramane indiferenta. In 1942 o gasim incadrata in escadrila de transport usor, curand devenita Escadrila Alba, alaturi de alte aviatoare romance, Nadia Russo, Virginica Ditescu, Eliza Vulcu, Mariana Dragescu, si altele cunoscute pe frontul de Est. Dupa 23 August 1944, incadrata in Escadrila 13 Legatura, participa la Campania din Vest, in Ardeal, apoi peste hoatre la Nyiregyhaza, Miskolc, Rimaska Sabota, Trencin si, in ultima parte a razboiului, la Piestany in Cehoslovacia. Principalele misiuni ale Escadrilei Albe erau legate de evacuarea militarilor romani raniti pe front.

Dar dupa 1945, apar zile grele pentru intrega elita a armatei romane, pentru ca incepe distrugerea ei de catre comunisti. Daca pentru cei mai multi romani se deschid portile puscariilor, ori incep marginalizarile si aruncare pe drumuri fara simbrie, nici ea nu s-a bucurat de un regim mai bun, mai ales ca avea convingeri democratice si un incontestabil prestigiu in tara si in strainatate.
Se inroleaza in marea armata necunoscuta si nevazuta a anticomunismului din Romania. Intra in organizatiaSumanele Negre. Alaturi de inalte personalitati romane semneaza acel memoriu adresat ONU, care demasca falsitatea alegerilor din 19 Noiembrie 1946, memoriu pe care-l predau Comisiei Aliate de Control, respectiv delegatului american. Acesta, insa, il incredinteaza colegului sovietic. Imediat alerta a intensificat haituirea semnatarilor acelui memoriu. Smaranda Braescu a trebuit sa fie ascunsa de cunoscuti si oameni de bine, printre care amintim pe preotul Anton Pet, preotul Matei Dumitru, preotul Gheorghe Pet, apoi un var de-al sau, seful de post din Richiteni. A fost gazduita de prof. dr. Ion Ghiorghiu si fiul sau Mihai Ghiorghiu si dr. N. Falcoianu. E un timp gazduita de ferma Congregatiei Maicii Domnului din Cluj, cu un buletin fals pe numele de Popescu Maria.
Imbolnavindu-se de cancer mamar, este operata de prof. dr. Falcoianu si internata pe ascuns la Clinica Universitara Cluj, sub supravegherea prof. dr. Iuliu Hateganu. Cu toate ingrijirile, se stinge din viata la 2 februarie 1948 si este inmormantata sub numele de Maria Popescu in cimitirul central din Cluj.

Cei care au ajutat-o sa nu fie arestata de securitatea comunista romana, au platit cu ani grei de temnita acele binefaceri cu care venisera in sprijinul celei care a fost Smaranda Braescu.

In prezent, o strada din Bucuresti a fost denumita in memoria sa.

Virginia Thomas – misterioasa stewardesa

Prietenii ii spuneau Tommy, insa nimeni nu stia prea bine cine era si de unde venise. Cel mult se stia cum ajunsese ea pilot in Aviatia Regala. Pe scurt, Virginia Thomas, nascuta in 1910, la Brasov, este cea de-a doisprezecea brevetata intre aviatoarele noastre, in 1936, tot la “Mircea Cantacuzino”, iar unul dintre rarele ei interviuri a fost acordat revistei “Romania aeriana” nr. 9-10/octombrie 1945.

Casatorita de foarte tanara cu un latifundiar de pe langa Bucuresti, avea sa fuga in lume dupa ce isi surprinsese propria mama, o fosta servitoare, in bratele sotului ei. Desi de origine modesta, Virginia avea scoala vietii si fusese instruita dupa moda vremii, cunoscand mai multe limbi straine, intre care germana, franceza si engleza; amanunt care o va ajuta, in 1939, sa ajunga stewardesa a LARES-ului pe relatia Bucuresti-Berlin. De fapt, se pare ca ea a fost prima stewardesa din Romania, chiar daca prima stewardesa brevetata a fost Viorica Hutan, sora colegei ei de Escadrila, Stela Hutan-Palade. In Escadrila sanitara a intrat ca pilot stagiar, la 25 iunie 1940, si a facut primele doua campanii pe Frontul de Est, ajungand pana la Stalingrad, mai exact in bazele de la Kotelnikovo si Plodovitoje.

Va cunoaste multi piloti germani si, incadrata fiind in Escadrila Alba, nimeni nu se mira ca era foarte des cautata de catre acestia, peste tot pe unde aveau sa o mane ordinele de misiune. Colegelor ei, in speta Marianei Dragescu, le atragea atentia insa ca era vizitata destul de des, de un anume ofiter de la Biroul Special de Informatii al Ministerului Aerului. Atragea atentia ca intotdeauna, indiferent unde erau cazate, ea locuia singura in camera, in prima si cea mai spatioasa incapere, de regula in cea de la intrare. Va demisiona in mai 1943, invocand probleme de sanatate, dar, cum nu se putea rupe de armata, se va reincadra ca sofer pe ambulanta, la Spitalul de campanie nr. 3 al Crucii Rosii Romane.

Desi luptele la sol au fost extrem de dure, nu se comparau cu cele aeriene. Generalul sovietic Konstantin Vershinin, comandantul Armatei a 4-a Aeriene, marturisea ca in unele zile bataliile erau asa de feroce ca un avion era doborat din zece in zece minute.
Mereu sub amenintarea vanatorii inamice, escadrila a ridicat de pe front peste doua sute de raniti, pe care i-a transportat la spitalele din Simferopol.
Pe langa aceste atributii, au fost insarcinate si cu misiuni de recunoastere in teritoriu inamic, pe care le-au indeplinit cu succes de fiecare data.
La finalul luptelor din capul de pod de la Kuban aviatoarele sunt retrase de pe front si incartiruite la aerodromul de la Clinceni, iar cu aceasta ocazie si Virginia Thomas a parasit escadrila, ultimele luni dovedindu-se foarte grele pentru ea.

Dupa 23 august 1944, cand aventura ei in Escadrila Alba era deja amintire, intr-o excursie la munte, va face cunostinta cu un ofiter de informatii din Comisia Aliata de Control, fiul unei rusoaice si al unui englez, spionul tipic, nascut pe undeva, prin Persia. Ofiterul se numea Andrew Kinghard, dar, mai mult ca sigur, acesta era un nume de imprumut. Se spune ca amandoi tineau la bautura si nimeni nu s-a mirat ca ramasesera doar ei doi la spartul targului, dupa un chef de seara, intr-o cabanuta din zona Varfului Omu. A doua zi erau ca si casatoriti – eveniment de altminteri oficializat la scurta vreme, in Bucuresti, la ambasada Marii Britanii; proaspetii insuratei vor pleca imediat la Berlin, in zona de ocupatie britanica. De acolo, Virginia Thomas le-a trimis fetelor o scrisoare lunga, cu intreg periplul calatoriei, dupa care s-a asternut tacerea.

Tarziu de tot s-au aflat lucruri mai putin onorabile, intre care si faptul ca, la plecarea Virginiei in voiajul de nunta, printesa Marta Stirbey i-a incredintat pretioasele ei bijuterii de familie, pentru a i le duce la o anumita adresa, in Vest. Bijuterile n-au ajuns insa niciodata la adresa indicata … Mai tarziu, prin anii ’80, cu ocazia unei vizite private in Anglia, Virginia Thomas avea sa fie cautata si gasita de Stela Hutan-Palade intr-un sanatoriu, proprietate a socrilor ei. Nu mai stia aproape deloc romaneste si era ca dusa demult in alta lume. Evident, nu mai stia nimic despre fetele din Escadrila Alba. Iar despre aceasta escadrila, unica in Al Doilea Razboi Mondial, nici atat.

Stela Hutan-Palade
Sora ei, Viorica Hutan este prima stewardesa brevetata din Romania.

S-a nascut la Gura Humorului, in martie 1921. Bunica ei se tragea dintr-o veche familie bucovineana. Liceul l-a terminat la Cernauti si in 1940, toata familia s-a refugiat la Bucuresti.
Cartea istoricului Daniel Focsa, “Escadrila Alba, o istorie subiectiva”, este printre singurele atestate documentare ce dovedesc activitatea Stelei Hutanu, ca pilot de avion in Escadrila, autorul dedicandu-i un intreb capitol. Daniel Focsa a avut deosebita placere de a o cunoaste pe Stela Hutan in persoana, in anul 2009, cu putin timp inainte de moartea acesteia (2010).
Autorul remarca: “Ajunsa la o varsta venerabila (Stela Hutan), traieste retrasa, intr-un apartament discret, incarcat de amintiri, in centrul vechi al Bucurestiului, aproape de Foisorul de Foc. Primeste rar oaspeti si, in general, nu da interviuri.”
A zburat pentru prima data cu un planor pe aerodromul din Giulesti, apoi la Chitila. Pana in 1943, Stela Hutan a urmat cursuri teoretice de zbor cu motor la Politehnica din Bucuresti, cursuri de zbor pe aerodromul de la Rosiorii de Vede si la Scoala de la Zilistea-Buzau. Obtinuse brevetul de pilot gradul I.

Dupa o poveste trista, moartea logodnicului sau, Constantin Cucu (elev al Scolii de ofiteri de la Sibiu), cazut in batalia pentru Leningrad, Stela Hutan a luat decizia de a merge pe front, incurajata fiind de fratele ei. A ajuns chiar la ministrul Aerului cu cererea de a fi acceptata in nou-infiintata Escadrila Alba. Cum era recunoscuta pentru calitatile de pilot, a fost primita in “echipa”.

Nu i-a fost usor. A indurat frigul, oboseala, foamea, bombardamentele. A dormit in corturi de campanie sau sub cerul liber. Nu s-a plans niciodata. N-avea cand. De ea depindeau vietile multor oameni. “Cand incepeau bombardamentele, imediat plecam. Trebuia sa salvez ranitii, sa duc sangele pentru transfuzii. Cu cat ajungeam la spitalele de campanie mai repede, cu atat era mai bine pentru ei. Ca sa nu ne detecteze radarul, zburam jos de tot, la 100 de metri.” N-au ocolit-o necazurile si intamplarile periculoase. Se intorcea in tara de pe frontul din Crimeea cu ranitii si personalul medical. Ploua cu galeata si vantul parea ca despica fuselajul avionului. Era ca pe mare. “In viata mea nu vazusem o asemenea aversa, povesteste dna. Hutan. Parca ploua cu lut, cu noroi. Nu vedeam nimic in jur, se intunecase. Nu puteam sa trec muntii. Eram ca-ntr-o caldare. Trageam de mansa si nu se intampla nimic. Brazii erau la rotile avionului. Mi s-a facut frica. Ofiterii si medicii zbierau disperati la mine: îitoarce, domnisoara ca murim! In fata se vedea o crapatura mica in munte. Poate reusesc sa ma strecor prin ea, mi-am zis. Citisem undeva despre un pilot care a zburat cu avionul pe sub Arcul de Triumf din Paris. Am tras de mansa, avionul s-a inclinat intr-o parte si am iesit. Eram salvati. Atunci am vazut moartea cu ochii.” Pana in ultima zi a razboiului Stela Hutan Palade si-a facut datoria cu constiinciozitate transportand cu avionul sanitar raniti si medicamente, sange conservat, curieri militari, mesaje si documente de importanta capitala. In anii ce-au urmat, aviatoarea a efectuat numai antrenament aviatic.

Dupa razboi, Stela Hutan-Palade a continuat sa zboare pana prin 1953. Sotul sau, Petre Palade (se casatorisera in 1945), ofiter de infanterie motomecanizata, a fost nevoit sa predea sabia Solingen pe care o avea. Ulterior, cu cativa ani inainte de disparitia sotului (1987), Securitatea i-a chestionat cu privire la un pistol Beretta, predat chiar secretarului de partid. “Nu mi-au placut niciodata armele, imi provoaca o adevarata repulsie. N-am tras niciodata”, spunea Stela Hutan in interviul acordat istoricului Daniel Focsa.
Dupa o viata petrecuta in inaltul cerului, dna. Stela Hutan-Palade considera ca femeile sunt mai curajoase decat barbatii, au o forta interioara nebanuita si suporta orice durere fizica cu usurinta. A murit la 15 august 2010.

Irina Burnaia – prima femeie pilot din Romania care a efectuat raiduri intercontinentale, prima femeie pilot care a survolat Carpatii, a treia femeie pilot din Romania

Pe numele adevarat Irina Cioc, s-a nascut in 1909, sat Ciurari, comuna Gratia, jude?ul Teleorman. A studiat Stiintele Juridice, primind drept de practica, dupa absolvire, in baroul Ilfov. Instruita in tainele aviatiei de pilotul Petre Ivanovici (pilot de linie la compania L.A.R.E.S., membru al escadrilei de acrobtie “Dracii Rosii”), Irina Burnaia a obtinut, la 27 octombrie 1933, brevetul gradul I si II pentru avioanele de turism, devenind astfel cea de-a treia aviatoare romanca (dupa Elena Stoenescu-Caragiani si Ioana Cantacuzino).
Mai trebuia gasit avionul care sa o poarte pe Irina spre intltimi. Ea a profitat de generoasa oferta a statului roman, care se obliga sa suporte jumatate din pretul unei aeronave pentru orice pilot brevetat.
Alegerea Irinei Burnaia s-a oprit asupra unui I.A.R. 22, care se fabrica la Brasov. Prea nerabdatoare pentru a astepta la Bucuresti livrarea aparatului, Irina a asistat la construirea lui in uzina.
In sfarsit, avionul a fost gata. Aviatoarea l-a receptionat si, inca de la primul zbor, a inregistrat o premiera: a fost prima femeie care a survolat Carpatii. A efectuat un zbor pe deasupra Vaii Prahovei si s-a indreptat spre Buzau, unde a aterizat pentru a-i saluta pe instructorii si elevii Scolii de pilotaj de la Zilistea. Apoi a decolat pentru a survola Rosiorii de Vede. In sfarsit, a aterizat pe Baneasa, unde si-a hangarat avionul.
Etapa urmatoare a constituit-o pregatirea pentru un raid de mare anvergura, in care l-a atras pe Petre Ivanovici: Bucuresti – Capetown (Africa de Sud). Distanta enorma si conditiile deosebit de dificile, nu i-au speriat pe cei doi, care la 3 ianuarie 1935 au decolat pentru marele raid.
Dupa o cursa plina de peripetii, cauzate de dese defectiuni ale aparatului de zbor, cei doi au intrerupt calatoria in Africa de Est, langa Lacul Victoria, dupa parcurgerea a 16 000 km.

Avionul Irinei, I.A.R. 22, de conceptie si fabricatie romaneasca, nu era cel mai potrivit pentru o astfel de calatorie. Era un monomotor, dubla comanda in tandem, echipat cu un motor Gipsy (de fabricatie englezeasca) de 130 C.P., avand o viteza de croaziera de 193 km/h. si o autonomie de maximum 550 km.
Noroc cu relatia de prietenie dintre Irina Burnaia si Sabiha Gokcen, fiica adoptiva a presedintelui Turciei, Kemal Ataturk, datorita careia sejurul in acea tara a fost lipsit de neplaceri, iar ajutorul mecanicilor turci a fost substantial.
Zborul a continuat cu traversarea muntilor Taurus, de peste 3000 de metri inaltime, apoi a piscurilor Ghiaur. Motorul, prea mic, nu putea salta aparatul destul, de aceea pilotii trebuiau sa se strecoare prin trecatori. Au urmat nesfarsite intinderi desertice, care interziceau orice aterizare fortata, apoi la fel de mari suprafete impadurite, unde aterizarea ar fi fost, de asemenea, imposibila.
La Damasc, noi necazuri: plesneste carterul motorului. Ivanovici incearca o sudura, dar, in sarcina, carterul se sparge din nou, langa reparatie. E necesar un carter nou, care soseste, dar provoaca o noua intarziere. In sfarsit, cu motorul reparat, YR-INA a continuat sa zboare pana la Entebbe, survoland lacul Victoria, cel aflat exact in inima Africii. Acolo, cei doi aviatori romani hotarasc ca o continuare a raidului este imposibila, data fiind starea aparatului, dar si prognoza meteo. Cu toate acestea, calatoria este considerata o mare reusita, daca ne gândim la tehnica cu care au zburat românii, la distanta uriasa – peste 16.000 km. – si la conditiile in care s-a zburat.

In 1937 a obtinut certificatul de pilot acrobat. A continuat sa realizeze mai multe raiduri: Bucuresti – Roma (1937), Bucuresti – Ankara – Bagdad – Bucuresti (1938) sau Bucuresti – Varsovia – Berlin – Amsterdam – Londra (1939) si a participat la Reuniunea Aviatica Internationala de la Rimini, Italia (1939), unde a reusit sa termine toate probele, atragand admiratia generalului Valle, ministrul italian al aerului. In 1937 publica volumul de amintiri “Aripile mele“, este decorata cu Virtutea Aeronautica de Pace.

In 1944, Irina Burnaia conducea Escadrila Bugurului (sau Escadrila Alba, a Crucii Rosii).

In 1948, dupa instalarea regimului comunist in Romania, se stabileste la Geneva. Se stinge din viata, uitata de noi, in 1997. Nu se stie daca dupa 1989 a revenit vreodata in tara, dar cu siguranta volumul ei nu a fost niciodata reeditat.

Femeile pilot romance inainte de cel de-Al Doilea Razboi Mondial

Elena Caragiani-Stoenescu, prima femeie aviator din Romania (1887-1929)

Fiica medicului de origine macedoneana Alexandru Caragiani si a Zeniei Radovici, si-a sustinut lucrarea de licenta in Stiinte Juridice, in 1913. Indragostita de pilotaj, a inceput sa se intereseze de zbor la cei specializati in domeniu, cum ar fi cumnatul sau, locotenentul Andrei Popovici. Primul zbor are loc in 1912, impreuna cu profesorul sau de echitatie, Mircea Zorileanu, posesor al unui brevet de pilotaj eliberat in Franta. Se inscrie in “Liga Aeriana”, scoala de pilotaj condusa de printul George Valentin Bibescu, fiind singura femeie cursant, fapt care a starnit indignare. Lectiile de pilotaj le-a luat cu Constantin Fotescu, capitanul Nicu Capsa si Mircea Zorileanu, pe avioane de tip “Farman”, “Wright” sau “Santos Dumont”, speciale pentru antrenament. La terminarea cursurilor, cererile pentru obtinerea brevetului de pilot civil adresate ministerelor Invatamantului si Apararii, i-au fost respinse de catre Spiru Haret si generalul Crainiceanu, fapt care o determina sa plece in Franta. Se inscrie la Scoala Civila de Aviatie din Mourmelon le Grand, in Champ de Chalon, condusa de Roger Sommer, da toate examenele si primeste, la varsta de 27 de ani, Brevetul International de Pilot Aviator, cu nr. 1591, eliberat in 22 ianuarie 1914 de Federatia Aeronautica Internationala.

Refuzata cu ostentatie in tara, s-a angajat, mai intâi ca reporter al unui important cotidian francez, mergand in Caraibe, Mexic sau America de Sud, apoi corespondent de razboi pentru un trust de presa mexican. Dupa intrarea Romaniei in razboi, in 1916, Elena Caragiani-Stoenescu a solicitat sa participe in calitate de pilot, la apararea tarii, sau sa transporte raniti in spitale, sa aprovizioneze cu medicamente sau materiale punctele sanitare de pe front cu avionul, dar este refuzata. Inscrisa in Crucea Rosie ca infirmiera, participa la ingrijirea ranitilor romani, intr-un spital de campanie din Bucuresti si, dupa retragerea armatelor si institutiilor romanesti in Moldova, organizeaza, impreuna cu sora ei, un punct sanitar la casa parinteasca de la Tecuci. Dupa incheierea razboiului s-a casatorit cu avocatul Virgil Stoenescu, impreuna cu care s-a stabilit la Paris. A profesat ziaristica in Franta, Mexic, S.U.A., tari din Africa sau Asia, repartizandu-i-se in special evenimente aeriene. Bolnava grav de tuberculoza pulmonara, a revenit in tara. A fost inmormantata la Cimitirul Bellu.

Ioana Cantacuzino – a doua femeie pilot din Romania si prima brevetata in Romania

Descendenta din familia Cantacuzino, printesa Ioana Cantacuzino, a fost unul din asii aviatiei romanesti interbelice si cunoscuta in istorie ca fiind prima femeie cu functie de director al unei scoli de pilotaj. A fost fortata sa se stabileasca la castelul din Calimanesti, din ratiuni politice, in timpul guvernarii lui Ion Antonescu. Domiciliul fortat impus de maresal s-a perpetuat si in primii ani de comunism. In 1950, este data afara, iar cladirea trece in proprietatea statului, sub numele de Vila “23 August”.

Ioana Cantacuzino a fost prima femeie pilot de avion brevetata in Romania.
In perioada interbelica a condus o scoala de pilotaj pentru femei. In cel de-al doilea razboi mondial a facut parte din ce a insemnat Escadrila Alba.
Maria Dragescu spune: “Visam sa zbor, si asa am ajuns la scoala de pilotaj a printesei Ioana Cantacuzino, care era directoare acolo, dupa ce fratele ei cel mare, Miki Cantacuzino, murise intr-un accident de zbor. Ei erau pasionati, aveau in sange microbul cerului, din familie, pentru ca si fratele cel mic, Bazu Cantacuzino, era deja faimos in Bucuresti si in Europa cu acrobatiile sale. Era o familie de zburatori si eu visam sa ating cerul cu mana, la fel ca ei. Si nu doar eu. Eram o multime de fete acolo.”

Ioana Cantacuzino a terminat scoala primara la Calimanesti, iar liceul in Franta. In anul 1928, fratele ei, Mircea (Miky) Cantacuzino, avea sa vina de la Paris cu un grup de tineri cu bani, toti ai scolii din Franta, care au hotarat sa infiinteze o scoala de pilotaj la Bucuresti. Primul cursant si totodata titulara al brevetului de pilotaj cu numarul 1, avea sa fie chiar Ioana Cantacuzino. Familia avea sa le cumpere celor doi frati, cate un avion Klemm 20, cu care sa realizeze tot felul de raiduri, acrobatii si zboruri periculoase. In anul 1929, Ioana Cantacuzino a facut primul raid international. Mircea urma sa devina si el un as al aviatiei, dar a murit in chinuri groaznice, intr-un accident stupid dupa ce s-a izbit cu avionul de gardul aeroportului Baneasa. Era insotit de o tanara, care in mod surprinzator nu a patit nimic. Ioana Cantacuzino s-acasatorit de doua ori, prima data cu Grigore Carp, si mai apoi cu talentatul violoncelist Persu. La 33 de ani, Ioana Cantacuzino are si ea un grav accident, prabusindu-se cu Klemul. A urmat o lunga perioada de spitalizare in urma careia nu va mai zbura dar va infiinta o scoala de aviatie sportiva. Scoala avea sa dispara odata cu intrarea Romaniei in Al Doilea Razboi Mondial. Toti absolventii scolii de pilotaj, fiind mobilizati pe front, devenind aproape toti, martiri ai aerului pe fronturile de la Nistru si Carpati. In anul 1941, in urma unor divergente conceptuale, Ioana Cantacuzino este inchisa de maresalul Antonescu in lagarul de la Tg. Jiu, iar dupa cateva luni ii este impus domiciliul fortat in vila de la Calimanesti. Aici a dus o viata plina de privatiuni pana aproape de capatul zilelor. Autoritatile locale au rechizitionat castelul, pentru a-l pune la dispozitia comandamentului trupelor germane, care instaleaza in camere paturi de spital. Dupa plecarea nemtilor, in 1945, cladirea este rechizitionata de armata sovietica, iar dupa plecarea rusilor, regimul comunist, prin interpusi plini de imaginatie, o vor boteza “Vila 23 August” . Stapana casei, lipsita de mijloace financiare, a locuit la parter intr-o camera mica, si la implinirea varstei de 50 de ani, scrie in jurnalul ei, ca si-a putut permite o “mare bucurie”, reusind sa-si cumpere din Ramnic, 46 de carti de istorie, care aveau sa-i foloseasca la redactarea unui amplu studiu despre Cozia Veche. Ca sa aiba din ce trai, avea sa vanda lucruri din casa, in targul din Ramnicu-Valcea, care atunci ca si acum, avea loc in fiecare zi de marti sub podul de la marginea orasului. In anul 1950, Ioana Cantacuzino este data afara din casa, si va locui o scurta vreme in gazda la cineva din Calimanesti, loc unde avea de altfel sa moara. A fost inmormantata in Cimitirul Calimanesti, cimitir care la sugestia unui activist de partid, a fost arat pentru ca pe acest teren urmau sa fie ridicate o parte din blocurile orasului. In padurea din apropierea vilei, mai poate fi vazut si astazi mormantul lui Dan, fratele Ioanei, mort la doi ani. A existat si stema familiei, dar a disparut.

Alte eroine aviatoare din Romania

Valeria Mircea-Ionescu este prima femeie-pilot din Ardeal si totodata, membra a primei familii de aviatori din tara. A fost casatorita cu ofiterul aviator Gheorghe Ionescu-Sidef, cu care a participat la concursul Micii Antante din septembrie 1938, ce a avut loc la Praga. Aici au obtinut premiile: Cupa Federatiei Aeronautice Romane, Cupa orasului Brno si al doilea trofeu la categoria I acordat de Aeroclubul Cehoslovaciei.

Felicia Badalita Tiganescu este prima planorista a Romaniei. A fost brevetata la categoria B, la 28 august 1933, brevetata la zborul cu motor in 1934, iar la categoria C, la 7 noiembrie 1937.

Viorica Dunca Olteana a fost brevetata in 1943. S-a incadrat in Divizia T. Vladimirescu, nu insa inainte de a fi trecut prin “botezul” focului in luptele de la Paulis din 14-20 noiembrie 1944. Dupa un scurt curs de specializare, i s-a acordat gradul de sublocotenent. A fost numita comandantul unui pluton de foc obuziere, intr-o unitate de artilerie, pentru ca, din pacate, regimentul nu avea nici o unitate de aviatie. Bateria 9 a fost angajata in luptele din zona Debretin. A fost decorata cu mai multe ordine si medalii de razboi romanesti si sovietice printre care: Coroana Romaniei cu spade in grad de cavaler cu panglica de Virtute Militara, distinctie ce mai tarziu a fost preschimbata cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România, clasa a V-a.

“Aceste vieti reconstituite, au scris istoria activitatii in razboi a escadrilei. Impresionanta este demnitatea si curajul cu care ele au infruntat dupa razboi teroarea comunista, care le-a scos vinovate de a fi urmat armata tarii lor cu bravura si competenta.”
(Horia Garbea, Moartea teatrului si viata virtuala de apoi. Escadrila alba – o istorie subiectiva, in “Luceafarul de dimineata” nr 2 (874), miercuri 18 februarie 2009, p. 13)